De dragoste

Din seria ”Da, mamă, sunt lovită în cap cu un Nokia 3410”, zilele trecute m-a apucat cheful să citesc ceva de dragoste, aşa că am luat biblioteca la puricat. Şi e destul de voluminoasă, nu s-ar zice că n-am ce alege din ea. Şi-am început:

Trilogia aia cu vampiri e prea lungă, i don’t have time for that.

”Fluturi” e prea out of this world, n-am chef de bla-bla-uri acum.

Coelho iese din discuţie, nici nu ştiu cum am putut să citesc vreodată adunătura aia de clişee şi să-mi şi placă.

De poezii n-am chef, eu vreau dialoguri, vreau poveşti, nu lălăieli patetice despre iubiri sub clar de lună.

”Jurnalul unei iubiri” – no, thanks, e mai mişto filmul.

”Enigma Otiliei” e prea lungă – de carte zic, nu de enigmă.

”Love story” e cu final din ăla naşpa, cu înmormântare, mai bine nu.

”Maitreyi” a lui Eliade, precum şi răspunsul sus-numitei Maitreyi sunt cărţi mişto, dar Eliade a scris prea multe minciuni despre relaţia lor şi gagica scrie mai mult despre cât l-a căutat pe Eliade ca să-l tragă de atenţie că a mâncat castane decât despre cât l-a iubit sau nu.

”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” m-a plictisit teribil. La toate cele patru lecturi, că eu mă învăţ minte cam greu.

”Cel mai iubit dintre pământeni” o fi unul din romanele mele preferate, dar e  cam lung, aş vrea totuşi ceva care se poate citi în câteva ore.

Cu ”Ion”, care chiar e romanul meu preferat, mă rog, a fost până s-o descopăr pe Agatha Christie, e cam aceeaşi poveste. Şi-am zis deja că nu vreau poveşti care se încheie tragic.

Şi-n timp ce făceam eu mutrele astea, mi-am amintit un citat deştept al unei deştepte pe nume Toni Morrison, care a zis că ”Dacă există o carte pe care ai vrea s-o citeşti, dar încă nu a fost scrisă, trebuie să o scrii.” Atunci mi-am dat seama ce copil prost avea mama. Am scris aproape 400 de poezii DE DRAGOSTE, şase nuvele DE DRAGOSTE şi cinci romane DE DRAGOSTE, iar eu mă plâng că nu am ce rahat de dragoste să citesc. Când v-am zis că sunt proastă nu m-aţi crezut!

Ok, ok, nu sunt proastă, sunt şi eu femeie ca toate femeile. Cele mai multe au dulapul plin de haine şi n-au cu ce să se îmbrace. Eu am hardul burduşit de poveşti şi n-am ce citi 😃

De ce e mişto să ai jurnal

Mi-am început primul jurnal pe la 13 ani. Vă daţi seama că la vârsta aia n-aveam cine ştie ce de povestit şi nici vreun secret care trebuia musai notat, dar îmi plăcea ideea de a scrie ceva la care să am acces doar eu. După atâţia ani în care am scris cam tot ce mi-a trecut prin cap, începând cu poezii şi terminând cu romane, pot spune că nothing in this world nu se compară cu jurnalele. Chiar e mişto să scrii în jurnal.

 Înveţi să scrii şi, cu timpul, îţi formezi propriul stil.

Ce-i drept, la 13 ani aveam deja o colecţie destul de frumuşică de poezii aruncate în foc sau la gunoi, dar una e poezia, iar proza e cu totul altă mâncare de peşte. Una mai greu de preparat. La început scriam de parcă făceam lista de activităţi: ”Azi am avut ora de istorie şi m-a ascultat. Am luat 9. În pauză m-am întâlnit cu A şi mi-a zis că a luat 10 la tema la care am ajutat-o. După ore am trecut pe la magazin şi mi-am luat un pix cu sclipici.” Aberaţii din astea. Nimic despre gândurile mele, nimic despre sentimentele mele, nimic cu adevărat personal. Iar jurnalul se presupune că e ceva personal. Mi-a luat câţiva ani să prind curaj ca să notez toate trăsnăile care-mi treceau prin minte. Să-mi vedeţi acum jurnalul, zici că e ”Cearta cu filosofia” a lui Liiceanu.

 Te ajută să-ţi pui gândurile în ordine.

Nu pe moment, dar când îl reciteşti încep să se învârtă rotiţele în creier. ”Aha, deci aici greşisem. Băi, pe bune, chiar mi s-au părut importante fleacurile astea?” Începi să-ţi răspunzi singur la nişte întrebări care păreau fără răspuns. Şi e mişto.

 Te revezi după nişte ani şi îţi dai seama cât ai evoluat. Sau nu.

Bine, cu condiţia să nu fii dusă cu pluta ca mine şi să îţi arunci jurnalele. Eu le-am păstrat doar pe cele din 2008 încoace, dar sunt bune şi alea, că mai recitesc din când în când ce zbanghie eram şi văd cât am evoluat, în sensul că acum sunt şi mai zbanghie. Doar că acum mă iubesc aşa cum sunt şi nu mă mai consider ultima proastă din univers.

 Ai unde să-ţi verşi nervii, aşa că nu-i mai descarci pe fiinţe nevinovate.

Există aplicaţii peste aplicaţii cu jurnale parolate şi răsparolate, în care poţi să înjuri de toţi dracii din infern până te calmezi. Terapie curată! Reciteşti, te strici de râs, dai delete şi îţi continui viaţa ca o floricică, fără să te cerţi cu nimeni. Unii aleg varianta jurnalelor online, a.k.a. bloguri, şi porcăie direct acolo, pe principiul ”ce farmec mai are să fii isteric dacă nu ştie toată lumea că eşti isteric”. Eu prefer varianta secretă, măcar acolo n-am nevoie să mă cenzurez.

 Înveţi să fii sincer cu tine.

După cum spuneam, la început scriam doar să mă aflu în treabă şi eram şi-oleacă paranoică. ”Dacă îmi găseşte mama jurnalul?” Big deal, dacă îl găsea nici nu-l citea, în primul rând pentru că nu-i stătea în caracter să-şi bage nasul în lucrurile mele şi în al doilea rând, la ce caligrafie îmbârligată posedam la vremea respectivă, puteam să-l las pe masa din bucătărie, larg deschis, fără nicio grijă. După ce mi-am dat seama că nu interesează pe nimeni ce chestii plictisitoare debitez, mi-am dat drumul la robinetul cu glume şi porcoşenii şi mi-am dat seama că fix asta sunt: ironică, sarcastică, vulgară, directă, adică fix aşa cum mă vedeţi acum. Doar că atunci mă destrăbălam doar în jurnal, cică nu era bine să spun chiar tot ce-mi trece prin cap, că eram o domnişoară delicată, ce pixu’ meu!

 Probabil cea mai mişto chestie la jurnal e că te ajută să treci prin tot felul de situaţii. La vreo două luni după moartea mamei, am început să scriu un jurnal special pentru ea, în stilul meu caterincos. Pur şi simplu scriam toate prostiile pe care i le-aş fi scris pe whatsapp şi n-am cuvinte să spun cât m-a ajutat asta. Cred că am să-l reiau cât de curând, că parcă simt că aş avea nevoie.

A, era să uit: în jurnalul personal poţi să scrii oricând. Nu-ţi pică netul, nu cade serverul, nu ţi se descarcă bateria, nu te raportează vreun gigel random că ai folosit cuvinte incorecte politic şi prea corecte anatomic. Eşti doar tu cu tine, o foaie şi un pix (sau un telefon, dacă alegi vreo aplicaţie). And that, my friend, is pure happiness!